Magicul meu Secret

 Magicul meu secret

Perioada concediilor de odihnă, visul fiecarui sindicalist.

Peronul Gării de Nord forfoteste de pasageri agitaţi: copii,

valize, hamali, feroviari, tovaraşi in “deplasare” la sfirsit de

săptămînă, îndrăgostiţi, navetişti, roiesc în jurul trenurilor,

care urnindu-se cu greu pe şine se opresc cu un scîrţîit

lugubru.

Deodată, parcă la un semnal, mînată de un impuls colectiv,

mulţimea se repede spre vagoanele numerotate ale

garniturilor.

-Repede,repede.Ce faci? Nu vezi că vagonul nostru este

la capătul celălalt…….

O să pierdem trenul ! – zbiară un bătrînel pirpiriu,

transformat într-un colet umblător.

Gara de Nord , Bucureşti 1940

Cu greutate reuşesc să mă strecor prin mulţime, ferindu-mi

burta , care are deja aparenţa unei lubeniţe bine coaptă. Oboseala şi căldura mă împiedică să simt mişcările

fătului, pe care de şase luni îl port în pîntec.

Nu mi-e bine , capul i-mi vîjîie , lumea se înghesuie

din toate părţile.

M-am urcat, caut cu privirea un loc unde să-mi pot

trage sufletul, dar nici o şansă. Îngustele banchete

de lemn sînt ticsite de lume.

Alături de mine  stau: soacra mea, îmbrăcată ca

pentru parada  fanfarei militare în parcul comunal şi

soţul meu, plin de speranţe în “marea expeditie “

pe care urmează să o întreprindem.

Cufundată în magicul meu secret ( embrionul) ,

calmă şi senină precum “Primăvara în livadă ”

a pictorului olandez Kees van Dongen , încep să

ignor lipsa de comoditate.

Mă rezem de balustrada  unei ferestre şi , pe

nesimţire, gîndurile mă poartă înapoi în timp.

De cînd nu am mai văzut-o ?  Un an, doi…….

..poate mai mult.. Încerc să-mi forţez memoria,

să mi-o reamintesc în toată  splendoarea ei, în

albastr-i frumuseţe agitată.

În imaginaţie , mi se conturează formele ei rafinate

potenţate de o caldă lumină, ale marii.

Ne apropiem de Agigea, mirosul ei sărat îmi pătrunde

nările şi, ca strigătul de bucurie al celor zece de mii de

gerci conduşi de Xenophon, cînd după şaisprezece luni

au zărit Pontul Euxin: “Thalassa! Thalassa! ”

Îmi şoptesc :

“Marea  marea !  “

Lunga mea aştptare î-mi  este răsplătită din plin.

Brusc, apare în toată plenitudinea ei , contopindu-se cu

bolta cerului, formează la orizont o grandioasă cupolă,

brodată de ţărmuri de trena albă ,dantelată a valurilor.

Am ajuns. Coborîrea din vagoane produce o nouă

 agitaţie spontană printre călătorii mînaţi de dogoarea

soarelui de August, grăbiţi să cotropească limanuri

de linişte temporară.

Întinsă  pe  nisipul  fin, microscopic decimat in timp , încins

de razele soarelui , cu pîntecul îndreptat spre înaltul

cerului senin, mă  năpădesc  roiul  amintirilor  şi

 nostalgia clipei.

 Familia Regala pe malul marii 1940.

Dar  nefiresc  de rapid  vocea,  soţului  meu îmi întrerupe

şirul  gîndurilor :

” Ia te uită maică, ce femei frumose

Uite-te la asta

blondă, ce corp are….”…

Frustată, umilită şi minimalizată , inima mi se zbate

de parcă vrea să sară din piept.

Mă ridic încet şi privesc uluită marea , al cărei chip

s-a modificat.

Simt că fraternizez cu  revolta exprimată cu

 maximă  intensitate şi vibraţie cromatică de

  Van Gogh, pictînd

” Marea de la Saintes – Maries. “

Realizez că de fapt sînt singură, numai eu şi

pîntecul meu rotunjit. Un sentiment nou urcă

în mine cu o intensitate crescîndă şi mă

trezeşte la realitate : instinctul matern.

“În curînd voi putea să-l ţin de mînuţă şi să

ne plimbăm împreună .”, îmi spun încetişor.

(c) Toate drepturile  rezervate Victoria Sara Dazin