Cartea poştală

Din ciclul ” Concentrat de suferinţă fizică”.

Cartea poştală

Tel-Aviv, iunie 1991

O nouă promoţie de eleve ale şcolii sanitare şi-a încheiat stagiul în spital. Timp de doi ani le-am îndrumat paşii, le-am încurajat şi iniţiat în tehnica îngrijirii bolnavului spitalizat. De la bun început am ştiut că se vor strădui să înveţe, să treacă examenele, să-şi ia diploma şi în final stăpînind o meserie să-şi poată cîstiga existenţa într-un mod onorabil. Rolul meu însă era mult mai dificil .

Gîndul meu ascuns era să pot pătrunde pînă la originea neuronilor substanţei cenuşii şi acolo precum un şlefuitor de jad japonez, să le întipăresc imaginea semenului care se va afla în faţa lor de-a lungul întregii cariere, pe un pat de spital, pe un scaun de policlinică, o mamă cu un copil plîngînd în braţe, un bătrîn care de-abia se tîrăşte pe cîrje. Toate aceste “cazuri”: “stomacul din salonul trei, fişa cu numarul 643, gravida din luna a şaptea, bătrînul din rezerva cinci, mastectomia de ieri” sunt de fapt oameni care au sentimente, amintiri, visuri, aspiraţii care brusc au fost curmate de suferinţa fizică şi cărora neputinţa le-a devenit apăsătoare deja.

În lumina obscură a biroului meu încep să derulez în cinemateca memoriei, un film de acum douăzeci de ani.

  Jurământul luiHippocrate este un antidot împotriva

aroganţei profesionale, obligând doctorii să-şi practice

profesia în modestie şi conştiinţă de sine, să-şi

recunoască limitele, să înveţe toată viaţa pentru a

îngriji mai bine pe bolnavi şi să prevină boala.

O privire critică asupra Jurământului lui Hippocrate

demonstrează că este mai actual ca oricând.

Medicul modern este obligat să ia în considerare

idealurile hippocratice ale medicinii moderne şi să-şi

reevalueze poziţia personală în relaţia pacient – medic

– boală.

www.jurnaluldechirurgie.ro
Bianca Ioniţă  ,05/01/2016

Bucureşti, Octombrie 1971

Plină de elanuri umanitare, înarmată cu ferma credinţă că voi putea alina suferinţe, cu principiul hippocratic “Primum non nocere” înfiripat în conştiinţă, iau prrimul meu contact cu realitatea suferinţei fizice, condensată într-o aripă a Spitalului Colțea, secţia de chirurgie bărbaţi.

-“Repede,repede, începe vizita medicilor, aranjaţi-vă ţinuta. Toate elevele au bonete?”… întreabă agitată tovarăsa Niculescu, instructoarea noastră de practică.

Precum suita unui alai princiar, în frunte cu medicul şef, medicii de secţie, urmați de stagieri, studenţi, asistente medicale, eleve,  încep ritualul “vizitei mari”.

Rostul vizitei mari ar fi trebuit să fie unul de învăţământ şi educaţie, dar, în cele mai multe spitale prin care m-am perindat, evenimentul, care se petrecea de obicei sâmbătadimineaţa, era mai mult o corvoadă administrativă şi un prilejpentru şeful de secţie să-şi arunce un ochi în sectoarele medicilor primari, să vadă ce internări se fac sau ce cazuri se operează. Aceste vizite mari erau mai mult demonstraţii menite să întărească autoritatea celui care avea delegaţia de şef de

secţie.

 MARTIN S. MARTIN  „Viața medicală”,  4 IULIE 2014

Toţi se îndreaptă brusc spre cel de-al doilea salon urmînd medicul şef. Un geamăt înfundat îmi atrage atenţia și rămîn înţepenită pe loc.

Mă întorc încet, în direcţia patului din care întrezăresc doar doi ochi imenşi, negri, arşi de febră. Mă apropii încetişor, cu teamă şi deodată imaginea realităţii mă pironeşte pe loc. Întins între cearceafuri impregnate de sudoare, puroi şi excremente, zace un bărbat cu abdomenul dezgolit. Printre buzele rănii deschise disting intestinele mîncate de o boală care nu cruţă nimic, cancer de pancreas. De sub cearceaf, o mînă lividă, descărnată, încearcă să alunge muştele care roiesc peste rana deschisă.

Un gust dulceag, greţos de dulceag, îmi cuprinde lent zonele sensoriale şi îm apasă tîmplele. Simt că genunchii îmi tremură, iar ochii mi se împăienjenesc  de o culoare galbenă lividă, ca faţa muribundului. Brusc, celebrul vers a lui Terenţiu, metafora solidarităţii umane îmi abate gîndurile “Eu sînt om şi nimic din ce este omenesc nu mi-e străin.”

-“Soră, soră… fă-te mai aproape drăguţo..”, şopteşte încet.

-” Bună ziua, eu sînt elevă în primul an de şcoală sanitară”, răspund cu emoţie în glas.

-“De ce m-au adus aicea, ce-o să fie cu mine, de ce nimeni nu vorbeşte cu mine?  Dacă tot trag să mor, măcar să bolesc pe laviţa mea, să mai pot atinge cu buzele ţărîna cea bună…”.

-“Pot sa vă ajut cu ceva, acum?,_întreb cu nelinişte…

– “Nu am pe nimeni aicea şi am scris o carte poştală pentru ai mei, poţi s-o pui la cutie?

-“Da, cum să nu….”răspund cu o vădita uşurare în glas.

-“Dumnezeu să te binecuvînteze, drăguţa mea!”

În aceeaşi după amiază, am expediat cartea poştală.

A doua zi, la vizita medicilor, observ cu nelinişte că patul este gol.

-“Nu mai este, s-a dus. Azi noapte a dat ortul popii…”, îmi şopteşte un bătrînel.

Dezarmată în faţa neputinţei, simt că îmi pierd echilibrul. Cuprinsă de o greoaie toropeală îmi îndrept paşii, în urma cortegiului medical.

. Excerpts from my writings

From the cycle “Concentrate of physical suffering” (II) by Victoria Sara Dazin, 2014.

Bucharest, October 1971

Full of humanitarian zeal, armed with the firm belief that I will be able to alleviate suffering, with the Hippocratic principle “Primum non nocere” ingrained in my conscience, I make my first contact with the reality of physical suffering, condensed in a wing of Colțea Hospital, men’s surgery department.

– “Quick, quick, start the doctors’ visit, get your clothes in order. Do all the students have caps?” … Comrade Niculescu, our practice instructor, asks agitatedly.

Like the suite of a princely procession, led by the chief physician, the ward doctors, followed by trainees, students, nurses, pupils, begin the ritual of the “big visit”.

We enter the first living room, a huge hall with six beds on each side and four more beds in the middle; a faint smell took my breath away, moans of pain running through every corner. I see pairs of eyes, full of hope, looking at the “procession” that walks the hall with dignity.

I do not hear any of the explanations of the chief doctor, I am one of those who complete the suite, I am a student in the first year of health school.

They all rush to the second room, following the chief doctor. A muffled moan catches my eye and I stand still.

I turn slowly, in the direction of the bed from which I glimpse only two huge, black eyes, burned with fever. I approach slowly, with fear, and suddenly the image of reality nails me instantly. Lying between sheets soaked in sweat, pus and excrement, lies a man with a bare abdomen. Among the lips of the open wound are the intestines eaten by a disease that spares nothing, pancreatic cancer. From under the sheet, a livid, emaciated hand tries to drive away the swarming flies over the open wound.

A sweet, nauseating sweet taste slowly engulfs my sensory areas and presses on my temples. I feel my knees tremble and my eyes turn a pale yellow like the face of a dying man. Suddenly, Terentius’ famous verse, the metaphor of human solidarity, distracts me from my thoughts: “I am human and nothing human is foreign to me”.

.“Sister, sister … get closer, sweetheart …” she whispers softly

– “Hello, I am a student in the first year of health school”, I answer with emotion in my voice.

-“Why did they bring me here, what’s going to happen to me, why isn’t anyone talking to me?”

“Can I help you with something now?” I ask anxiously…–

-“I don’t have anyone here and I wrote a postcard for mine, can you put it in the box?”

Yes, how not to …” I answer with a clear relief in my voice.“-

– “God bless you, my dear!”

That same afternoon, I sent the postcard.

The next day, at the doctor’s visit, I notice anxiously that the bed is empty.

“He’s gone, he’s gone. Last night he gave birth to the pope” … an old man whisper to me.

Disarmed in the face of helplessness, I feel like I’m losing my balance. With a heavy numbness, I straighten my steps, following the medical procession.

5. Spicuiri din scrierile mele.

Din ciclul ” Concentrat de suferinţă fizică” (III) de Victoria Sara Dazin, 2014.

Am avut o pacientă Sarah, pictoriţă, care împlinise 94 de ani. Înaltă, subţire, ochi albaştri,faţa adînc brăzdată de riduri era încadrată de păr lung argintiu, strîns la ceafă şi împletit într-o coadă.Degete lungi şi subţiri distorsionate de timp.
Pe noptiera ei poposeau un mic bloc de desen, un caiet şi un creion. Sarah stătea nopţile pe margina patului şi desena. Cînd eram de gardă, intram în salonul ei şi mă aşezam lîngă ea pe marginea patului, stăteam aşa în tăcere.
Într-una din nopţi ,o aud şoptind :” Tu ştii ce visez eu nopţile.?..visez că primul meu iubit mă îmbrăţişează , mă sărută şi îmi spune să îl aştept…eu îl aştept…”
O privesc pe Sarah şi în raza de lumină slabă care penetra în salon, disting cu uimire faţa ei luminată de un zimbet, o văd pe Sarah în tinereţea ei… Atunci eu aveam numai 32 de ani ,dar imaginea ei avea să-mi scimbe irevocabil percepția asupra vieții.

I want to tell a real story I have written:
“Sarah”
by Tory Tory

I had a patient named Sarah, a painter, who was 94 years old. Tall, thin, blue eyes, her face deeply furrowed with wrinkles was framed by long silver hair, tight at the nape of her neck and braided in a tail. Long, thin fingers distorted by time.
On her nightstand were a small drawing pad, a notebook, and a pencil. Sarah sat on the edge of the bed at night and drew. When I was on duty, I would go into her living room and sit next to her on the edge of the bed, so I would be silent.
One night, I hear her whisper, “You know what I dreamed at nights.? … I dreamed that my first boyfriend hugged me, kissed me and told me to wait for him… I’m waiting for him…”
I look at Sarah in the dim light that penetrates the living room, I can see with amazement her face lit by a smile, I see Sarah in her youth … Then I was only 32 years old, but her image would irrevocably change the perception of my life.